Săptămâna trecută am refuzat invitația lui Iulian de a merge la Sală, eram frântă de oboseală și aveam destulă treabă în seara respectivă.
Acum aveam ceva la cuptor, mă apucase pofta de plăcinte, și telefonul lui m-a luat pe nepregătite. Dar mă săturasem de bucătărie așa că i-am spus că vin cu el dacă are un pic de răbdare. Avea. A urcat și a intrat pe mess până îmi terminam eu treaba. Am închis aragazul după ce m-am îmbrăcat și am plecat la Sală. Nu m-am mai obosit să verific copturile. După ce m-am întors am constatat că nu erau coapte suficient … . Și așa mă strângeau pantalonii, tot răul e spre bine după câte se pare.
Parcarea plină de mașini iar de la intrare se auzea rumoarea galeriei. Meciul feminin se bucură de mai multă susținere după cum se vede.
Iulian se salută cu diverse cunoștințe de prin sală. Ne-am așezat și a început să converseze cu vecinul din stânga lui. În față aveam două adolescente cu telefonul conectat la facebook. Nu se puteau rupe de lumea virtuală nicicum.
Am recunoscut pe al doilea rând din spate pe cei doi copii care stătuseră lângă noi la meciul precedent. Între timp au învățat ce înseamnă să fii suporter. Veniseră pregătiți cu niște trompete micuțe și suflau în ritmul dictat de galerie. A apărut și Costică cu băiatul. Ghipsul de pe mână fusese îndepărtat dar copilul își ținea mâna într-un fel protector pe lângă corp.
Două galerii postate în stânga și-n dreapta noastră umpleau sala cu ritmurile tobelor lor. Galeria de la Roman era bine organizată, ritmul sacadat al tobelor îmi făcea pielea de găină. Parcă interpretau un cântec indian de aducere a ploii. Când se îndrepta echipa Greciei spre poarta noastră începeau bubuiturile . Inima deja îmi bătea în ritmurile lor . Când atacau fetele noastre, le susțineau cu aplauze ritmate, mai puțin stresante decât sunetul amenințător al tobelor.
Galeria din dreapta avea o tobă cu un sunet spart, nu-mi plăcea. Băieții cântau „Ole, ole, Romania ale, ale / Ole, ole, pentru tine fac orice ” dar nu se puneau de acord cu cei din dreapta și ieșea o varză . Erau mai puțini și mult mai slab organizați.
La pauză un grup de bătrâni s-a ridicat din rândurile din față. Iulian m-a lămurit cine erau, oficialități din viața publică și politică a orașului. I-am văzut pe teren oferind flori altor personalități. Între timp lângă mine s-a așezat un adolescent cu ochelari.
- Trebuie să mă descalț să-mi pun picioarele pe scaunul din față?
Iulian își scosese picioarele din sandale și le sprijinea pe rândul din față .
- Nu cred, doar cei peste o anumită vârstă au dreptul la asta, au circulația mai proastă decât tinerii, i-am răspuns zâmbind.
Pe rândul din față un tătic cu un băiețel de cel mult un an jumătate se apropiase de adolescente. Băiețelul, grăsuț și oarecum matur în cămășuță și blugi, avea chef de testat scaunele și le pipăia cu mare plăcere. S-a oprit la scaunele din fața noastră și le cerceta cu un interes deosebit. A trebuit să-l ia pe sus tăticul și să-l ducă la locul lui când a reînceput meciul. Mă întrebam dacă nu-l deranjează pe copil zgomotul din sală, eu una nu mi-aș fi adus copilul la un asemenea meci. Cel de data trecută a fost mult mai silențios, acum îmi bubuiau timpanele . Un fluierat puternic din dreapta m-a făcut să tresar. Adolescentul se dovedea foarte înzestrat în arta fluieratului. Iulian a zâmbit și el. Aprecia tot ce ține de galerie la un meci. Astăzi nu a mai putut striga după placul lui, doar când mai prindea câte o pauză la galerii își manifesta nemulțumirea față de jocul fetelor noastre
- Ne vedem la Olimpiadă, fetelor! La TVR că altfel nu se poate.
Fetele nu se calificaseră la olimpiadă și le taxa fără milă.
Adevărul e că grecoaicele jucau mult mai bine, erau mici, agile, aveau o mulțime de scheme la poartă doar că nu se finalizau prea multe cu goluri. Fetele noastre erau mai masive, se mulțumeau cu aruncări simple, mai pierdeau și mingea dar aveam portar bun și asta ne-a salvat.
Adolescentul de lângă mine ținea să fie remarcat . Remarcat de fetele din rândurile din față dar ele erau ocupate cu facebook-ul și toate eforturile lui se dovedeau zadarnice, și fluieratul, și cântatul, și strigatul. Până la urmă s-a ridicat și a stat între rânduri, filmând și scandând. Nu se mai putea evita imaginea lui de către tinere. Era în fața lor, ostentativ, din când în când privind peste umăr către ele.
Degeaba. Netul era mult mai captivant.
Dezamăgit de eșec, tânărul a plecat înainte de finalizarea meciului.
În ultimele minute galeriile accentuaseră susținerea. Echipa României era câștigătoare, se detașase convenabil și fetele din Grecia luptau doar pentru onoare, nu mai aveau timp să egaleze.
Fluierul final, aplauzele finale, același ritual de staționare înainte de plecare să aruncăm încă o privire asupra terenului și a jucătoarelor.
Iulian e dezamăgit. Nu a putut să comenteze în voia lui . Ne urcăm în mașină și plecăm spre casă. Pe drum o mulțime de lume care se îndreaptă spre oraș comentând meciul, jucătoarele și ce s-a mai întâmplat prin sală.
Acasă îmi revin destul de greu. Problemele inimi încep să-și arate colții.
Dintotdeauna inima își pierdea ritmul propriu și adopta ritmul tobelor. Dacă o fi să fac stop cardiac cred că mai bine mă conectează la un difuzor cu o muzică ritmată decât la aparatura medicală .
